Ce acoperă standardul
ISO/IEC 24778 specifică codul Aztec: modelul de localizare central în formă de țintă, marcajele de orientare, grila de referință, straturile de date care se desfășoară în spirală spre exterior și corectarea erorilor Reed–Solomon. Include și algoritmul de decodare de referință.
Codul Aztec a fost inventat de Andrew Longacre Jr. la Welch Allyn la mijlocul anilor 1990 și a fost publicat ca specificație AIM înainte de a deveni standard ISO în 2008. O a doua ediție a fost publicată în 2024.
Dimensiuni și capacitate
Codurile Aztec vin în forme compacte, cu 1 până la 4 straturi, și în forme complete, cu 1 până la 32 de straturi. Cel mai mic simbol compact are 15 × 15 module, iar cel mai mare simbol complet are 151 × 151 de module.
Cel mai mare simbol conține până la 3.832 de cifre, 3.067 de caractere alfabetice sau 1.914 octeți. Ponderea corectării erorilor este aleasă de codificator, cu aproximativ 23 la sută adesea recomandat ca valoare implicită.
- Compact: 1–4 straturi, de la 15 × 15 la 27 × 27 de module
- Complet: 1–32 de straturi, de la 19 × 19 la 151 × 151 de module
- Cea mai mare capacitate: 3.832 de cifre sau 1.914 octeți
- Nu este necesară zona liniștită
Unde se folosește
Fiindcă modelul de localizare este la mijloc, un cod Aztec nu are nevoie de zonă liniștită și poate fi tipărit chiar până la marginea unei etichete sau afișat pe tot ecranul unui telefon. Este frecvent pe biletele de transport, inclusiv pe multe bilete de tren și pe cărțile de îmbarcare mobile.